Despre raționalitatea Revelației și iraționalitatea credincioșilor

„În cazul gândirii creștine astăzi, credința și rațiunea nu doar că se contrazic mai puțin ca oricând, dar însăși problema presupusului lor conflict n-are nici un sens și nici măcar n-ar trebui să se pună. Ne putem pierde eventual credința (cum sună această ciudată expresie pe care am moștenit-o), dar cu siguranță nu pentru că am câștigat în rațiune. S-ar putea să pierdem din credință tocmai pentru că ne imaginăm rațiunea incapabilă să înțeleagă o parte — și încă o parte decisivă, chiar cea mai decisivă — din ceea ce viața noastră ne face să experimentăm. Foarte repede cedăm: rațiunea nu înțelege totul, suntem nevoiți să admitem spații imense care ne rămân de neînțeles și iraționale, pe care le abandonăm credinței și părerii; și foarte repede renunțăm definitiv să mai gândim ceea ce am alungat deja din câmpul sensibilului. Din acest somn al rațiunii se ivesc atunci coșmaruri — ideologice. Prea repede socotită ca venind de la sine și cu totul naturală, separația între credință și rațiune se naște astfel întâi dintr-un deficit de raționalitate, dintr-o capitulare fără luptă a rațiunii înaintea a ceea ce e presupus de negândit. Dar dacă nu ne pierdem credința dintr-un exces de practică a raționalității, s-ar putea, din contră, să ne pierdem adeseori din raționalitate pentru că excludem prea repede credința și domeniul pe care ea îl deschide, cel al Revelației). Pierzându-ne credința pierdem din rațiune” (J.-L. M.).

Titular al catedrei de metafizică la Sorbona și profesor la Chicago, Jean-Luc Marion a fost ales pe 6 noiembrie 2008 în Academia Franceză în locul lăsat liber prin decesul cardinalului Jean-Marie Lustiger. Cofondator al revistei teologice internaționale Communio, îndrumă la Presses Universitaires de France colecția „Épiméthée”.