Fiind dat. O fenomenologie a donației

Fenomenologia nu rupe cu metafizica decât în măsura exactă și imprecisă în care renunță să descrie fenomenele ca obiecte sau ființe pentru a le recunoaște, printr-o ultimă reducție, în donarea lor pură.
Altfel spus, dacă fenomenul se definește drept ceea ce se arată în și plecând de la sine (Heidegger), cum să concepem faptul că poate desfășura un sine? În fapt și de drept, un astfel de sine nu poate fi gândit decât pentru că într-un mod mai originar ceea ce se arată se d(oneaz)ă. În ultimă instanță, faptul de a apărea se reduce la donarea intrinsecă și imanentă a fenomenului prin el însuși, donare care nu admite alt principiu decât această absență de principiu.
Mai întâi deci, trebuie să descriem fenomenul redus la donarea lui, orizont ultim al fenomenalității. În al doilea rând, trebuie să redefinim darul plecând de la donarea sa pură, în contra interpretării lui economice ca schimb. În al treilea rând, trebuie să determinăm caracterele fenomenului ca strict d(on)at potrivit contingenței și incidenței care fac din el un eveniment. În al patrulea rând, trebuie să distingem gradele donării d(on)atului și să eliberăm fenomenul saturat potrivit celor patru tipuri de paradoxuri care-l declină (evenimentul, idolul, trupul și icoana feței). Atunci vom putea schița, în al cincilea rând, ceea ce vine după „subiect”, și anume cel care se primește pe el însuși atunci când primește d(on)atul — adonatul.
Astfel vom înceta poate să recuzăm faptul de a apărea al fenomenelor care ne excedează, ne surprind și ne afectează.