Mărturii de sfințenie românească. Monahi îmbunătățiți din secolele trecute

Scopul volumului de față este acela de a repune în circuitul teologic și duhovnicesc câteva din mărturiile — îngropate în publicații greu accesibile publicului — privitoare la unele din marile figuri și personalități spirituale ale monahismului românesc din epoca postpaisiană: cuvioșii Pahomie al Romanului (1660–1724), Antipa de la Valaam (1816–1882), Irinarh Roset (1771–1859), Nifon Ionescu (1807–1901) și Nectarie Crețu (1808–1898). Comun tuturor acestora este faptul că, din pricina vicisitudinilor istorice, în special ca urmare a reprimării monahismului ortodox prin măsurile de secularizare impuse de statul modern în secolul XIX, toți acești mari călugări îmbunătățiți, cu viața ascetică și duhovnicească exemplară, au fost nevoiți să-și lase țara și să se stabilească, pentru a se putea împlini spiritual autentic, în Rusia, în Palestina sau la Athos care ofereau medii mai prielnice realizării idealului monahal, de unde s-au și mutat la Domnul. Memoria lor ne-a fost păstrată de ucenici fideli care au așternut în scris viețile lor și ne-au transmis testamentele lor duhovnicești.
Dincolo de interesul pur documentar, reeditarea lor într-o formă modernă are scopul de a readuce în memoria eclezială a credincioșilor, a teologilor și, nu în ultimul rând, a monahismului actual profilurile câtorva figuri duhovnicești exemplare uitate sau mai puțin cunoscute. Căci, așa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, „e bine ca toți credincioșii Bisericii din orice loc să aibă cunoștință de sfinții de pretutindeni, pentru că fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârșite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viața lor. Căci faptele sfinților și viețuirea lor străluminată de prezența lui Dumnezeu în ei depășesc determinările locale, ridicându-se la ceea ce poate fi model și întărire pentru credincioșii din orice loc”.