Timpul — o fenomenologie teologică

Realitate neliniștitoare pentru conștiința umană și preocupare filozofică fundamentală pentru gândirea filozofică de la Plotin la Heidegger, timpul este pentru om indiciul unei prezențe în lume, presupune o conștiință și o corporalitate dar și o moarte ca măsură a finitudinii, libertății și responsabilității sale, asigurând astfel premisele gândirii ființei și umanității omului.
Timpul pune în joc în mod fundamental atât spiritul, cât și existența. Aporiile conștiinței spirituale a omului ca ființă corporală spre moarte dar și spre Dumnezeu revelează timpul prins între moarte și înviere, lume și creație, memorie dar și speranță. Intrarea Absolutului în orizontul timpului prin Iisus Hristos înseamnă însă instituirea pascală a unei temporalități scoase din orizontul circular al ființării spre moarte.
Veritabilă cheie hermeneutică pentru înțelegerea timpului, hristologia pascală e indisociabilă de teologia creației și a legământului instituit între Dumnezeu, om și lume. Ea oferă totodată șansa unei soluții teologice la problema insolubilă filozofic a ființării-în-lume ca ființare-spre-moarte. Devenind ființare-spre-Dumnezeu în experiența sacramentală, euharistică, timpul încetează să mai fie un mod al finitudinii și al grijii și devine o făgăduință a Împărăției.
Prin investigația de excepție întreprinsă asupra timpului, Jean-Yves Lacoste reușește o fenomenologie teologică a umanului și a istoriei mântuirii sale, deschizându-i acestuia orizontul speranței.