Rugăciunea lui Iisus în Bizanț — manifeste „hrisostomiene” și comentarii

Rugăciunea lui Iisus

Prologul Filocaliei grecești, tipărite la Veneția în 1782, îl invocă pe sfântul Ioan Gură de Aur ca promotor al rugăciunii isihaste a lui Iisus.
„Tomosul” primului Sinod palamit din iunie 1341, urmat de „Metoda-Canon” de viață isihastă a cuvioșilor Calist și Ignatie Xanthopouloi inclusă în Filocalie, citează în acest sens ca referință de autoritate o „Epistolă către monahi” a lui Ioan Hrisostom.
Cercetări din ultimele decenii au evidențiat existența în manuscrise a trei variante ale unui veritabil manifest „hrisostomian” îndemnând la practicarea rugăciunii lui Iisus foarte popular în Bizanțul secolelor XI–XV. Avem de-a face cu un document esențial al spiritualității bizantine apărut la mijlocul intervalului dintre secolul IV — veacul de aur al patristicii și monahismului originilor — și reînviorarea lor filocalică în secolele XIV și XVIII.
Volumul de față restituie în texte comentate dosarul acestui remarcabil, dar uitat, manifest isihast „hrisostomian” însoțit de cel al comentariilor bizantine la invocarea „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă/ne!”.

Sinteză a revelației biblice și hristologiei dogmatice, rugăciunea lui Iisus — rezumată în neîncetatul „Doamne miluiește” care răsună la ecteniile de la toate slujbele cultului divin ortodox și însoțește rugăciunile fiecărui creștin în parte la altarul inimii — e o sinteză practică a întregii Ortodoxii. Rezumat al întregului creștinism, este chemată să devină pentru toți creștinii respirația duhovnicească a sufletului. În formula memorabilă a „epistolelor” monahale „hrisostomiene” — lecturi isihaste ale omiliilor despre rugăciune ale marelui predicator Gură de Aur —, scopul ultim este nu altul decât ca „inima să înghită pe Domnul și Domnul să înghită inima”.