În anul 1611, întors de la Athos, monahul Iov (1550–1621) s-a retras într-un loc izolat, la poalele Munților Carpați, nu departe de granița cu Moldova, în Pocuția, pentru a duce în singurătate și liniștire o viață de rugăciune necontenită împreună cu Dumnezeu. În jurul lui s-au strâns în curând o mulțime de ucenici care împreună au întemeiat un schit. Aici s-a desfășurat o remarcabilă experiență duhovnicească împletind exigențele unei vieți de obște stricte cu rigorile tradiției isihaste. Unică și impresionantă tentativă de restaurare a monahismului ortodox ca viață evanghelică și apostolică pe coordonatele comunitarismului și interiorității, Schitul Mare a promovat și aplicat un inedit chinovialism isihast și isihasm chinovial. Preluând moștenirea Cuviosului Nil Sorski, marele isihast rus din secolul XV, Schitul Mare din Pocuția a anticipat în secolul XVII cu claritate înnoirea filocalică realizată în secolul următor de Cuviosul Paisie Velicikovski la Dragomirna și Neamț.
Volumul de față restituie în traducere principalele texte care documentează acest capitol uitat, veritabilă „verigă lipsă” din istoria postbizantină a spiritualității răsăritene. Ele sunt prefațate de un amplu și lămuritor studiu introductiv al maicii Sophia Senyk, care le-a repus nu de mult în circuitul științific, și de o prezentare care evidențiază conexiunile cu spațiul românesc și câteva din semnificațiile istorice și spirituale legate de acest episod unic în felul lui din viața spirituală ortodoxă, care a fost între 1611 și 1785 Schitul Mare din Pocuția.
Isihasm-si-viata-monahala-la-Schitul-Mare-Maniava
