Vizibilul și revelatul — teologie, metafizică și fenomenologie

Revelația lui Hristos se dă ca un eveniment care, în istorie și în prezent, apare cu drept deplin și chiar ca un fenomen prin excelență. Într-atât încât în lumina acestei vizibilități nu numai „Dumnezeu [Însuși] S-a revelat” (Romani 1, 19), ci și orice lucru devine vizibil ca niciodată altfel. Revelația revelează orice fenomen lui însuși potrivit principiului adeseori repetat că „nu este nimic ascuns care sa nu se arate” (Luca 8, 17). Acest enunț al Revelației răsună ca și cum s-ar sugera o fenomenologie a revelatului. Diferența între cele două grafii (majusculă și minusculă) marchează aici exact dificultatea: atunci când „lumina se arată în întuneric” (Ioan 1, 5), despre ce lumină este vorba? N-ar trebui oare să admitem decât una singură care ar face vizibile toate lucrurile, oricât de diferite apar?
În schimb, pentru a deveni ceea ce pretinde să fie, fenomenologia trebuie să lărgească cât mai mult punerea în scenă a tot ceea ce poate să apară, prin urmare mai cu seamă a ceea ce la prima vedre și cel mai des nu apare încă. Dar spontan și urmându-și linia celei mai mari pante, ea nu încetează să se replieze pe ceea ce îi apare cel mai ușor și mai rapid — obiectele pe care le putem constitui și, în cel mai bun caz, ființările care sunt. Totuși nu lipsesc fenomenele care, nici obiect, nici ființare, nu încetează să-și revendice ființarea și reușesc să o realizeze fără autorizația filozofiei. Între aceste fenomene pe care le numim saturate n-ar trebui oare să numărăm și fenomenele de revelație, care singure corespund în mod formal cu ceea ce pretinde să realizeze Revelația?