Cuvinte pentru străpungerea inimii

„Scrierea care vede lumina tiparului întâia oară într-o limbă modernă este unică în felul ei în întreaga literatură religioasă a Răsăritului ortodox. Ea nu se încadrează în nici o categorie. Nu aparține literaturii omiletice, strălucit reprezentată de Părinții Bisericii, mai ales în «epoca de aur», iar în literatura de spiritualitate sau duhovnicească, din care face parte prin natura temelor cuprinse într-însa, ocupă un loc inconfundabil, nesemănând ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoaștem și a fost adunat în marea colecție editată de Sfinții Macarie din Corint și Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfinților neptici.
Ideea de a alcătui 32 de «Cuvinte» adresate propriului suflet, într-o continuă dojană, dar abordând numeroase teme comune întregii literaturi duhovnicești, îl așază pe autor într-o poziție cu totul singulară. Tot ce se știe sigur la ora actuală despre carte și despre autor este că s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungând până la noi într-un relativ mare număr de manuscrise, inventariate prima oară de către învățatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii române scrierea monahului Simeon are o importanță capitală: patru din cele 32 de «cuvinte» ce alcătuiau cartea — atribuită în mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Învățăturile către fiul său Theodosie. Aceasta făcea din cultura noastră singura pe tărâmul căreia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am făcut-o, părintele diacon Ioan Ică jr a ținut să-l facă prin această traducere Bisericii și Culturii Române chiar în ajunul proclamării locale a canonizării Sfântului voievod Neagoe Basarab, este esențial în acest sens. Se deschide prin această înfăptuire un întreg orizont duhovnicesc în care este așezată «întâia mare carte a culturii românești», cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, în sfârșit, să vorbim în deplină cunoștință de cauză de problema ridicată cu peste un secol în urmă de către Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului român cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, după Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Ce anume a ales și cum a fost folosită de întâiul nostru mare scriitor această scriere unică în literatura Răsăritului ortodox nu mai este de acum înainte, și pentru totdeauna, o problemă acoperită de ceața neștiinței” (Dan Zamfirescu).